Gustul delicatelor japoneze movulii prea dur numite „vinete”

Abia ne-am cunoscut, așa că nu mi-am permis să le iau brusc de coadă și să le fac ghiveci așa, de la prima vedere. Mai întâi le-am admirat luciul, apoi le-am atins cu grijă și am constatat că sunt adevărate și un pic moi, exact așa cum trebuie să fie vinetele ca să se încadreze la „bune”. Înainte de a le decide soarta, le-am imortalizat. Simplu, fără fast și fără cine știe ce tehnică. Au fost trei.

Am ales una și am tăiat din ea de-a lungul felii subțiiiiri-subțiri.

Le-am perpelit apoi ușor, pe o parte și pe alta, în tigaia încinsă. Un pic de sare la urmă se cere. Un pic numai. Sunt un pic mai dulci decât suratele lor rotofeie pe care le-am prezentat aici, parcă au o idee de gust de dovlecel, drept urmare nu au mai ajuns pe felia de pâine pregătită special pentru ele: prăjită și unsă cu un cățel de usturoi.

Am vrut să văd ce fac ele când dau de ulei, așa că cealaltă jumătate de vânătă am tăiat-o tot de-a lungul, în patru și le-am presărat cu puțină sare. Se spune că astfel dau ele drumul la apă și apoi nu mai înghit ele chiar tot uleiul. Uitați aici brobonelele:

Cât despre povestea cu uleiul… pare o poveste. Le-am prăjit tot în tigaie, uniform, pe fiecare din cele trei părți. Am pus și ulei de data aceasta și pot să vă spun că l-au înghițit pe tot și dădeau semne că dacă ar fi fost mai mult, ar fi avut aceeași soartă. Sunt, din nou, mai dulci decât vechile noastre cunoștințe mai vinete și mai autohtone. „Prea dulci, poate.” – spun unii – dar mie îmi plac și aș mai mânca. Acum ar fi fost bună felia aceea de pâine și, mai ales, usturoiul.